Buna!Ma numesc Alesia,am 12 ani,iar in urma cu 2 ani am fost diagnosticata cu diabet zaharat de tip 1.
Nu am fost la medic sau la spital,ca sa imi verific glicemia,deoarece ambii unchi ai mei au si ei diabet de tip 1.Dupa ce am fost intepata in deget,aveam glicemia 307!In momentul acela nu mai stiam ce sa fac.Eram mica.Aveam doar 10 ani,dar primul lucru pe care voiam sa il zic era ,,De ce eu”!Dar nu am spus asta.M-am ridicat si m-am dus la mama mea!I-am povestit cat aveam glicemia s-a speriat,dar nu a plans!Dar persoana care a plans si a suferit a fost bunica mea!Buni are 3 copii:Pe mama si unchi mei cu diabet!Si ea stia ce inseamna sa ai diabet deoarece in tinerete a avut grija de 2 bolnavi de diabet!
Dupa ceva timp,am plecat la biserica sa ne linistim si sa ne rugam.Cand voiam sa pornim spre casa,dupa slujba mama a fost sunata de catre unchiul meu si am primit vestea ca trebuie sa mergem la spital sa ne internam de urgenta.Am stat 2 saptamanii acolo!Prima data cand am vazut acul insulinei am zis,,Oh,ce mic extension chiar este foarte micut!Dupa ce asistenta mi-a explicat mi-a bagat penul de insulina in mine!Si va zic din propria perspectiva nu doare DELOC!Dupa cele 2 saptamani de spitalizare,am plecat la centrul Cristian Serban din Timisoara!Mi-sm facut o gramada de prieteni.Iar camd ne-am intors acasa toata familia m-a facut o invingatoare!Si asta a fost povestea mea.Si cum spune motoul meu:CAND PAMANTUL ITI FUGE DE SUB PICIOARE,TINE-TE DE CER”
Aveam 9 ani si jumatate, tocmai ajunsesem acasa de la scoala. Era vineri si eram fericit dar m-am simtit rau si am fost bolnav tot weekendul. Simteam ca ma usuc, idiferent cata apa consumam. Luni dimineata eram tras la fata si slabit, asa ca mama m-a dus la spital. In drum spre spital am cazut in coma diabetica si am stat asa cateva zile. Cand m-am trezit, medicul mi-a spus ca am diabet de tip 1. Cand m-am intors la scoala, toti prietenii m-au evitat si m-au numit un ciudat, m-am simtit singur. Din cauza acestei experiente, am decis sa pastrez secretul bolii mele. Am pastrat acest secret pentru toti anii mei de scoala. Au trecut 13 ani si diabetul meu nu este inca sub control. Nu pot sa-l pun sub control atata timp cat trebuie sa ma ascund si sa ma feresc de toti. Daca cineva mi-ar putea oferi cateva sfaturi cu privire la modul in care pot accepta situatia si ca am aceasta afectiune, i-as ramane recunoscator. Nu am avut niciodata complicatii si ma simt norocos pentru asta. Sunt inca in negare si nu pot sa spun tuturor ce am. Au fost prelegeri din partea familiei si a doctorilor, stiu ca pot face complicatii care pot duce la moarte. Dar eu inca ma zbat…
Elena a fost diagnosticata cu diabet zaharat tip 1 la varsta de 5 ani. Acum are 17 ani si am sustinut-o in fiecare zi pentru ca boala sa nu o tina inapoi. S-a jucat ca toti copii, a facut sport aproape zilnic, de la volei si baschet pana la atletism. Prin ce trece aceasta fata uimitoare pentru a juca sport si pentru a-si gestiona boala este destul de greu. Anul acesta, Elena a mers in Anglia pentru a concura la atletism pentru stafeta 4×1. S-a dedicat zilnic antrenamentelor si a obtinut intr-un final prima ei medalie, medalia de bronz. Dedicarea ei zi de zi, indiferent cum se simte, oferind totul, este o inspiratie pentru mine ca mama si cred ca pentru toata lumea! Este o dovada pentru toti diabeticii de tip 1 – puteti merge inainte, puteti face performanta, puteti sa va bucurati de viata!!
Am fost diagnosticata cu diabet zaharat de cand aveam 19 ani. Acum am 42. Am fost respinsa de baieti pentru ca aveam diabet. In cele din urma am gasit un tip pe care nu-l deranja faptul ca am diabet. M-am indragostit de el, devenind in scurt timp magia mea, muzica mea, visele mele. Este mai tanar decat mine cu 6 ani, dar acest lucru nu ne-a deranjat. Ne-am casatorit in 2013. Am ramas insarcinata in 2014, dar mi-am pierdut copilul din cauza complicatiilor. Am intrat in depresie si am avut ganduri de suicid. Sotul meu a inceput sa ma abuzeze incet-incet mental, deprimat si el din cauza pierderii. M-a parasit in 2015 dar eu tot l-am iubit. Am trecut prin momente dureroase… mi-am pierdut copilul si nu am simtit dragoste din partea sotului meu. Dar familia mea m-a ajutat. Am devenit mai puternica. Anul acesta mi-a cerut divortul din cauza problemelor mele si a depresiei, cu toate ca familia mea se ocupa foarte mult de mine. Inca ma gandesc zilnic la el. Dar acum sunt convinsa ca viata poate merge mai departe atunci cand lupti si ai familia aproape.
Am trait viata foarte frumoasa pana in decembrie 2015. Dupa doua saptamani de boala misterioasa si slabiciune, m-am prabusit si mi-am recapatat constiinta in spital. Am fost diagnosticat ca fiind diabetic de tip 2 si am fost trecut imediat pe tratamentul cu insulina.
M-am revoltat frecvent si m-am regasit in spital inainte de a renunta in cele din urma.
Ma uit inapoi in ziua respectiva si imi socotesc binecuvantarile, ca 4 ani mai tarziu … Sunt inca aici.
Cu cateva luni inainte de diagnostic, stiam ca ceva in corpul meu se schimba. Aveam o sete incurabila si pierdeam in greutate. Am atribuit-o unei promotii recente. Cu toate acestea, simptomele mele s-au agravat. Am avut ceea ceva numit „cutia curcubeului” care provoca orbire temporar si alterna la ambii ochi. In esenta, a fost cum suna, o cutie de curcubeu, sau culori pe care nu le vedeam in trecut. M-am dus la un medic oftalmolog si mi-a spus ca am purtat lentile de contact si sa ma intorc la ochelari. Acest lucru evident nu a ajutat. Setea mea s-a agravat. La un moment dat, am baut in fiecare zi de la 5 litri de apa in sus. Gura a inceput sa ma doara si ea. Am dezvoltat pete albe pe care nimeni nu le putea explica. Dupa ce am vizitat 3 medici diferiti, cineva mi-a luat in sfarsit sangele. Initial, ei au crezut ca pot avea SIDA din cauza fisurilor din gura. Mi-au grabit analizele si mai tarziu, in acea dupa-amiaza, m-au sunat si mi-au informat ca glicemia mea este 600. Acest lucru nu a insemnat pentru mine nimic altceva decat o explicatie. Am fost inchis la urgente si am petrecut doar 2 zile in spital inainte de a fi eliberat. Acum ma lupt zilnic cu portiile si gustarile sa raman in grafic si sa nu depasesc normele. Sunt obosit, furios, flamand, frustrat ….. si in fiecare zi imi petrec timpul cititnd despre aceasta boala. Atat eu insumi cat si cei din jurul meu.
Sfatul meu? Controlati-va glicemia sa nu ajungeti prea tarziu in spital. Mai bine preveniti decat sa nu mai aveti de ales.
Buna sunt Adriana si am 23 ani. In martie 2014, cand am fost diagnosticata cu diabet zaharat de tip 1, nu aveam habar ce este pana cand medicii nu mi-au spus. Mai ales ca atunci a trebuit sa fiu dusa direct la spital. Am avut o multime de simptome, cum ar fi sa merg la toaleta mult, sa beau foarte mult, sa pierd in greutate si, cel mai mult, dureri de pancreas. Acesta a fost unul dintre primele simptome pe care le-am avut, dar parca nimeni nu a inteles ce este in neregula cu mine. Cand n-am mai rezistat i-am spus mamei mele sa ma duca la doctor cat mai curand. Chiar si azi ma invinovatesc pentru asta, dar mi-am spus ca nu o pot duce mai departe de una singura. Nu-mi amintesc foarte mult, dar nu este placut sa experimentezi atata durere. Inghititurile si injectiile constante pe care trebuia sa le parcurg in fiecare zi. Ma simteam atat de slabita incat pur si simplu nu puteam face nimic. Dar acum stiu ca sunt nevoita sa continui lupta. Sunt zile in care vreau sa renunt, si urasc sa fiu diferita, dar pana la urma este in regula. Imi demonstrez ca sunt puternica si ca este in regula sa fii tu insuti! Acum, sincer, imi doresc doar o cura pentru toti diabeticii!
Ajuta-i pe ceilalti sa inteleaga mai bine boala si cum pot depasi momentele grele din viata lor. Vom publica povestea fara a-ti afisa identitatea.
Contact rapid
Buna!Ma numesc Alesia,am 12 ani,iar in urma cu 2 ani am fost diagnosticata cu diabet zaharat de tip 1.
Nu am fost la medic sau la spital,ca sa imi verific glicemia,deoarece ambii unchi ai mei au si ei diabet de tip 1.Dupa ce am fost intepata in deget,aveam glicemia 307!In momentul acela nu mai stiam ce sa fac.Eram mica.Aveam doar 10 ani,dar primul lucru pe care voiam sa il zic era ,,De ce eu”!Dar nu am spus asta.M-am ridicat si m-am dus la mama mea!I-am povestit cat aveam glicemia s-a speriat,dar nu a plans!Dar persoana care a plans si a suferit a fost bunica mea!Buni are 3 copii:Pe mama si unchi mei cu diabet!Si ea stia ce inseamna sa ai diabet deoarece in tinerete a avut grija de 2 bolnavi de diabet!
Dupa ceva timp,am plecat la biserica sa ne linistim si sa ne rugam.Cand voiam sa pornim spre casa,dupa slujba mama a fost sunata de catre unchiul meu si am primit vestea ca trebuie sa mergem la spital sa ne internam de urgenta.Am stat 2 saptamanii acolo!Prima data cand am vazut acul insulinei am zis,,Oh,ce mic extension chiar este foarte micut!Dupa ce asistenta mi-a explicat mi-a bagat penul de insulina in mine!Si va zic din propria perspectiva nu doare DELOC!Dupa cele 2 saptamani de spitalizare,am plecat la centrul Cristian Serban din Timisoara!Mi-sm facut o gramada de prieteni.Iar camd ne-am intors acasa toata familia m-a facut o invingatoare!Si asta a fost povestea mea.Si cum spune motoul meu:CAND PAMANTUL ITI FUGE DE SUB PICIOARE,TINE-TE DE CER”
Aveam 9 ani si jumatate, tocmai ajunsesem acasa de la scoala. Era vineri si eram fericit dar m-am simtit rau si am fost bolnav tot weekendul. Simteam ca ma usuc, idiferent cata apa consumam. Luni dimineata eram tras la fata si slabit, asa ca mama m-a dus la spital. In drum spre spital am cazut in coma diabetica si am stat asa cateva zile. Cand m-am trezit, medicul mi-a spus ca am diabet de tip 1. Cand m-am intors la scoala, toti prietenii m-au evitat si m-au numit un ciudat, m-am simtit singur. Din cauza acestei experiente, am decis sa pastrez secretul bolii mele. Am pastrat acest secret pentru toti anii mei de scoala. Au trecut 13 ani si diabetul meu nu este inca sub control. Nu pot sa-l pun sub control atata timp cat trebuie sa ma ascund si sa ma feresc de toti. Daca cineva mi-ar putea oferi cateva sfaturi cu privire la modul in care pot accepta situatia si ca am aceasta afectiune, i-as ramane recunoscator. Nu am avut niciodata complicatii si ma simt norocos pentru asta. Sunt inca in negare si nu pot sa spun tuturor ce am. Au fost prelegeri din partea familiei si a doctorilor, stiu ca pot face complicatii care pot duce la moarte. Dar eu inca ma zbat…
Radu / Giurgiu
Elena a fost diagnosticata cu diabet zaharat tip 1 la varsta de 5 ani. Acum are 17 ani si am sustinut-o in fiecare zi pentru ca boala sa nu o tina inapoi. S-a jucat ca toti copii, a facut sport aproape zilnic, de la volei si baschet pana la atletism. Prin ce trece aceasta fata uimitoare pentru a juca sport si pentru a-si gestiona boala este destul de greu. Anul acesta, Elena a mers in Anglia pentru a concura la atletism pentru stafeta 4×1. S-a dedicat zilnic antrenamentelor si a obtinut intr-un final prima ei medalie, medalia de bronz. Dedicarea ei zi de zi, indiferent cum se simte, oferind totul, este o inspiratie pentru mine ca mama si cred ca pentru toata lumea! Este o dovada pentru toti diabeticii de tip 1 – puteti merge inainte, puteti face performanta, puteti sa va bucurati de viata!!
Rodica Z. / Constanta
Am fost diagnosticata cu diabet zaharat de cand aveam 19 ani. Acum am 42. Am fost respinsa de baieti pentru ca aveam diabet. In cele din urma am gasit un tip pe care nu-l deranja faptul ca am diabet. M-am indragostit de el, devenind in scurt timp magia mea, muzica mea, visele mele. Este mai tanar decat mine cu 6 ani, dar acest lucru nu ne-a deranjat. Ne-am casatorit in 2013. Am ramas insarcinata in 2014, dar mi-am pierdut copilul din cauza complicatiilor. Am intrat in depresie si am avut ganduri de suicid. Sotul meu a inceput sa ma abuzeze incet-incet mental, deprimat si el din cauza pierderii. M-a parasit in 2015 dar eu tot l-am iubit. Am trecut prin momente dureroase… mi-am pierdut copilul si nu am simtit dragoste din partea sotului meu. Dar familia mea m-a ajutat. Am devenit mai puternica. Anul acesta mi-a cerut divortul din cauza problemelor mele si a depresiei, cu toate ca familia mea se ocupa foarte mult de mine. Inca ma gandesc zilnic la el. Dar acum sunt convinsa ca viata poate merge mai departe atunci cand lupti si ai familia aproape.
Mihaela S. / Calarasi
Am trait viata foarte frumoasa pana in decembrie 2015. Dupa doua saptamani de boala misterioasa si slabiciune, m-am prabusit si mi-am recapatat constiinta in spital. Am fost diagnosticat ca fiind diabetic de tip 2 si am fost trecut imediat pe tratamentul cu insulina.
M-am revoltat frecvent si m-am regasit in spital inainte de a renunta in cele din urma.
Ma uit inapoi in ziua respectiva si imi socotesc binecuvantarile, ca 4 ani mai tarziu … Sunt inca aici.
Laurentiu I. / Timisoara
Cu cateva luni inainte de diagnostic, stiam ca ceva in corpul meu se schimba. Aveam o sete incurabila si pierdeam in greutate. Am atribuit-o unei promotii recente. Cu toate acestea, simptomele mele s-au agravat. Am avut ceea ceva numit „cutia curcubeului” care provoca orbire temporar si alterna la ambii ochi. In esenta, a fost cum suna, o cutie de curcubeu, sau culori pe care nu le vedeam in trecut. M-am dus la un medic oftalmolog si mi-a spus ca am purtat lentile de contact si sa ma intorc la ochelari. Acest lucru evident nu a ajutat. Setea mea s-a agravat. La un moment dat, am baut in fiecare zi de la 5 litri de apa in sus. Gura a inceput sa ma doara si ea. Am dezvoltat pete albe pe care nimeni nu le putea explica. Dupa ce am vizitat 3 medici diferiti, cineva mi-a luat in sfarsit sangele. Initial, ei au crezut ca pot avea SIDA din cauza fisurilor din gura. Mi-au grabit analizele si mai tarziu, in acea dupa-amiaza, m-au sunat si mi-au informat ca glicemia mea este 600. Acest lucru nu a insemnat pentru mine nimic altceva decat o explicatie. Am fost inchis la urgente si am petrecut doar 2 zile in spital inainte de a fi eliberat. Acum ma lupt zilnic cu portiile si gustarile sa raman in grafic si sa nu depasesc normele. Sunt obosit, furios, flamand, frustrat ….. si in fiecare zi imi petrec timpul cititnd despre aceasta boala. Atat eu insumi cat si cei din jurul meu.
Sfatul meu? Controlati-va glicemia sa nu ajungeti prea tarziu in spital. Mai bine preveniti decat sa nu mai aveti de ales.
Stefan L. / Nasaud
Buna sunt Adriana si am 23 ani. In martie 2014, cand am fost diagnosticata cu diabet zaharat de tip 1, nu aveam habar ce este pana cand medicii nu mi-au spus. Mai ales ca atunci a trebuit sa fiu dusa direct la spital. Am avut o multime de simptome, cum ar fi sa merg la toaleta mult, sa beau foarte mult, sa pierd in greutate si, cel mai mult, dureri de pancreas. Acesta a fost unul dintre primele simptome pe care le-am avut, dar parca nimeni nu a inteles ce este in neregula cu mine. Cand n-am mai rezistat i-am spus mamei mele sa ma duca la doctor cat mai curand. Chiar si azi ma invinovatesc pentru asta, dar mi-am spus ca nu o pot duce mai departe de una singura. Nu-mi amintesc foarte mult, dar nu este placut sa experimentezi atata durere. Inghititurile si injectiile constante pe care trebuia sa le parcurg in fiecare zi. Ma simteam atat de slabita incat pur si simplu nu puteam face nimic. Dar acum stiu ca sunt nevoita sa continui lupta. Sunt zile in care vreau sa renunt, si urasc sa fiu diferita, dar pana la urma este in regula. Imi demonstrez ca sunt puternica si ca este in regula sa fii tu insuti! Acum, sincer, imi doresc doar o cura pentru toti diabeticii!
Adrian V. / Bucuresti